Este surda de când s-a nascut. Din cauza saraciei, a mers la scoala mai târziu decât ceilalti copii. Si tot din aceasta cauza, nici nu poate face fata programului special de invatamânt: un aparat auditiv care sa-l inlocuiasca pe cel furat e mult prea scump pentru Ana Maria, fetita surda din Ionesti – Gorj.
E trecut de prânz. Ana Maria, eleva in clasa a V-a B a Scolii Speciale „Sfântul Vasile“ din Craiova, are in orar cursurile „speciale“. Terapii specifice compensatorii. Adica batut din palme si picioare in ritmul unei melodii vesele, exercitii de pronuntare a sunetelor, de invatare a acestora, dupa indicatiile primite de la psihopedagog. Pentru ca nici ea, ca de altfel nici un copil de aici, din scoala, nu a invatat sa vorbeasca la vremea potrivita. Nu a stiut sa spuna „mama“ sau „apa“ atunci când cei mari le-au rostit in jurul ei, deoarece Ana Maria si toti acesti copii sunt hipoacuzici. Sunt surzi.
„Ne-au spus sa-i taiem limba…“
Are 14 ani. Mai mare decât colegii de clasa, fetita a fost inscrisa la scoala târziu. Nu au stiut unde sa o duca, se scuza Elena, mama ei. Cum la scoala din satul lor – Ionesti, Gorj – nu a fost acceptata, parintii, tarani simpli si nestiutori, au crezut de cuviinta sa-si tina copilul „bolnav“ acasa. Abia acum vreo sase ani, familia Boboc a aflat intâmplator ca exista si scoli speciale pentru astfel de boli. Nu prea aproape de casa, e adevarat, ba chiar in alt judet. Dar sansa ca fata lor sa invete ceva mai multa carte decât ei i-a convins ca distantele nu mai au importanta când in joc este destinul propriului copil. Au dat-o deci la scoala, sa invete acolo ceea ce acasa, in sat, n-ar fi reusit nicicând. „N-a auzit niciodata. Asa s-a nascut“, povesteste Elena Boboc, uitându-se pe rând la pozele pe care le pastreaza cu drag intr-o cutie de carton. „Era un copil normal, vesel, mânca bine. Parea sanatos. Pe la un an insa, am observat ca nu raspundea când o strigam pe nume. Atunci am banuit ca nu e in regula ceva. Am dus-o la doctor…“.
Primul spital a fost la Turnu Severin, acolo unde mai multe cunostinte ii sfatuisera sa mearga. Mare le-a fost supararea insa când au auzit diagnosticul medicilor! „Ne-au spus ca are limba legata si ca trebuie sa i-o taiem!“, isi intrerupe Boboc nevasta. „Pai, ce, eu eram nebun sa-mi spintec fata? Asa ca am mers la altii, mai buni, la Târgu Jiu. Trebuia sa ne dea cineva o explicatie logica, nu sa-si bata joc de un copil“.
Abia aici parintii au aflat exact „boala“ de care suferea fata lor: surditate grava. Nu era vorba despre vreun handicap mintal, le-au spus medicii. Ana Maria se dezvolta fizic si psihic ca orice alt copil. Doar ca nu aude. „Ne-au spus ceva de o operatie, un implant, dar nici nu se punea problema pentru asa ceva! Era mai scump decât o casa intreaga! N-aveam decât sa o lasam surda si sa ne intelegem cu ea prin semne. Stiam ca exista un limbaj special pentru surdo-muti, dar noi nu aveam unde sa-l invatam. Asa ca ne descurcam cum puteam: aratam cu degetul, cu mâinile… Când a implinit sase ani, am vrut sa o dam la scoala, ca oricare. N-au primit-o insa. Ziceau ca nu au cum sa se inteleaga cu ea, nici profesorii, nici colegii“.
I-au furat aparatul in vacanta de vara
Cum au aflat de Scoala pentru hipoacuzici din Craiova, Elena si sotul ei nu au mai stat pe gânduri. Au inscris-o in clasa intâi, desi fata trecuse binisor de noua ani. „Ne-au acceptat-o, cu toate ca era cam mare. Acolo a invatat sa citeasca, sa scrie, are profesori care stiu cum sa vorbeasca si cu surzii, sa se faca intelesi. Si inteligenta cum e, fata noastra nu a intârziat sa ia si premii: in fiecare an“, isi lauda parintii odrasla, grabindu-se sa scoata teancul de diplome.
In plus, pe lânga terapiile specifice, copiii hipoacuzici de la „Sfântul Vasile“ beneficiau si de o aparatura speciala, obtinuta din donatii, pe care familiile cu greu ar fi putut-o obtine. Astfel, in clasa intâi, Ana Maria a primit un aparat auditiv, care o ajuta serios in procesul de comunicare. Nu a avut insa prea mult parte de el: când a plecat in vacanta de vara, acum doi ani, fetita l-a uitat la camin. La intoarcere, nu l-a mai gasit. „Nu i-au dat altul, au zis ca nu mai au. De atunci, copila trebuie sa se descurce fara el… Sa-i cumparam unul este peste puterile noastre“, se tânguieste Elena, privind cu ciuda parca in jur. O casa paraginita cu o singura camera in care stau inghesuiti ea, cu barbatul, cu Ana Maria – când vine in vacante – si cu alti doi baieti mai mici. O curte strâmta in care se innamolesc cinci gaini si-un câine spânzurat de lant. Si un trai adunat dintr-un ajutor social prapadit si muncile cu ziua. Asta e toata averea familiei Boboc si a fetitei lor. Prea putin pentru un aparat sau o operatie care sa le aduca fata la o viata, o copilarie normala.
Din spatele usii, zgomotele sunt rare. O pocnitura din degete, din palme, din picioare. Mâinile taie aerul in propozitii. Surzii vorbesc intre ei. Ceva mai retrasa, Ana Maria se descurca greu. Lipsa aparatului se simte din ce in ce mai mult. E singura din clasa care nu-l mai are. Si situatia va ramâne la fel, probabil, pentru multa vreme. Pentru ca scoala nu-si permite sa-i mai ia unul, parintii nu au bani, iar Casa de Asigurari de Sanatate poate sa asigure, doar o data la cinci ani, un numar limitat de aparate.
Auzul costa!
Pentru a se intelege mai bine necesitatea aparatelor auditive in cazul copiilor cu surditate, Melinda Marinescu, psihopedagog la Scoala „Sfântul Vasile“ din Craiova, explica: „In mod normal, orice copil hipoacuzic trebuie protezat cu doua aparate. Prin exercitii, aparatele ii ajuta in timp sa verbalizeze, sa reproduca vocea umana, sa se apropie cât mai mult de normalitate. Cele mai bune si mai performante sunt astazi aparatele digitale. Din pacate insa, preturile sunt de cele mai multe ori exorbitante pentru familiile hipoacuzicilor: de la 11 la 38 – 40 de milioane de lei. Putini isi permit sa le cumpere. Prin Casa de Asigurari de Sanatate, un hipoacuzic are dreptul la aceste aparate, pe care le poate inlocui din cinci in cinci ani. De obicei insa, numarul cererilor este mult mai mare decât stocul de aparate. In plus, la noi nu se poate asigura un service in caz de defectiune. Singura cale de a repara un aparat auditiv este de a-l trimite in tara de provenienta, lucru care nu este tocmai usor. Alta metoda pentru ameliorarea surzeniei este operatia – implantul cohlear. Având o tehnologie foarte avansata, pretul acestuia este pe masura: 20 – 30.000 de euro“.
